Iubirea de copil.. este poate cea mai sinceră iubire, te ia de mână şi te poartă la grămada de jucărele să te joci cu el. În această formă nu există cale de mijloc, fie te place, fie nu.  Îţi face cu mâna când pleci şi plânge după tine. Se bucură la revedere…

Iubirea de la grădiniţă este o iubire cu amintiri umbrite, în ceaţă, pentru  oameni de care nu mai ştii de obicei nimic.

Iubirea de şcolărel  este una intensă. Cu urmăriri pe coridor, poze sub pernă, palpitaţii..îmi aduc aminte şi acum cum la serbările de la şcoală el o invita pe D. la dans, şi nu pe mine. Cum de obicei, sigur îi plăcea mai mult de cea mai bună prietenă a mea. Sau că, habar nu are de câte pahare de apă au băut şoriceii din ochii mei pentru el. Este una dintre formele de iubire neîmplinită, poate de aceea şi una dintre cele mai intense.

Iubirea platonică la un moment dat în viaţa noastră vine vorba de relaţii serioase. De obicei aceste iubiri durează câţiva ani buni. Aş spune eu că sunt de suprafaţă, adică ieşi din ele şi realizezi că habar nu ai cine este omul ăla cu adevărat. Se termină prost de cele mai multe ori, lasă urme adânci şi creează iluzia că a fost iubirea vieţii tale. Da, aia despre care se spune că este singura, că cele care sunt înainte o preced iar cele de după doar o urmează.

Iubirea din vis. Este o iubire imaginară pe care o au oamenii singuri. Îşi creează în minte chipul celui ales. Visează mereu la cum ar fi dacă.. dar aceea persoană nu se arată niciodată în realitate.

Iubirea de unul singur..este cea care într-o relaţie fiind, vine o zi cu ghinion în care îţi dai seama că omul de lângă tine nu ştie unde lucrezi sau ce îţi place să mănânci. Şi totuşi, ai împărţit cu el mii de momente de intimitate…

Iubirea de suprafaţă.. să fiu sinceră, mie nu îmi place. Aş putea spune că este o combinaţie de iubire de unul singur, doar că în doi. Eu am viaţa mea, tu a ta. Niciunul nu vrea mai mult, deşi amândoi doresc să iubească.

Iubirea din amintire.. este o iubire şablon.. pentru o persoană cu care ai avut relaţia platonică, dar din când în când îţi apare în minte, îţi dă fiori, chiar dacă este o iubire imposibilă. Se termină brusc şi de mai multe ori, când ajungi la concluzia că oricum nu ar mai avea nici un rost.

Iubirea matură.. după ce ai testat toate formele iubirii şi aflat ce îţi place şi ce nu întâlneşti iubirea matură. Ea ştie ce vrea. Acceptă defectele celuilalt, se bucură pentru lucruri mărunte. Se concretizează uneori în căsătorie.

Iubirea de soţ eu nu o cunosc, dar dacă ar fi să o imaginez aş spune că este proiecţia în ochii lui a copiilor mei, a cărui tată sunt sigură că va fi într-o bună zi.

Iubirea de noapte..este cea în care te uiţi noaptea pe geam şi îţi imaginezi că de la o altă fereastră cu becul aprins, cineva se uită la tine şi se gândeşte la fel. Asta este soră cu iubirea din vis..

Iubirea-minciună .. este cea în care te îndrăgosteşti, crezi că ştii totul despre el, trăieşti într-un balon de fericire, doar că într-o zi îţi dai seama că el nu este aşa cum ai crezut, ba din contră..

Iubirea egoistă..este deşteaptă, arată bine, dar parcă nu este ceea ce vrei. O păstrezi doar de teama de a nu rămâne singur, sau în nădejdea că oricum nu va apărea nimic mai bun. Se sfârşeşte rău.

Iubirea-Stockholm. Sora cu iubirea-minciună. El te jigneşte, tu nu spui nimic. El te jigneşte din nou, ţie ţi se pare normal. Accepţi noroaiele, solidarizezi cu călaul. Nici nu ştiu dacă merită să se numească iubire..

Iubirea pentru bărbaţi căsătoriţi. Ştii că ăla nu poate fi al tău. Accepţi sau nu să faci parte din viaţa lui doar pentru o perioadă. Ştii că se va termina dar în numele iubirii tot accepţi. Sau nu, pleci şi o laşi să ramână neîmplinită.

Iubirea pentru un străin.. pe care îl vezi pe stradă, la birou sau într-o poză..nu ştii exact cine este el, dar ai vrea…

Iubirea de sine. Este o iubire bună. Ar trebui să o avem cu toţii. Te face să crezi că atunci când numai e nimeni ai rămas numai cu tine. Greu de acceptat, nu?

Iubirea din filme… accidentală, zic oamenii mai bătrâni că apare atunci când te aştepţi mai puţin… că durează la nesfârşit şi ajunge să cuprindă toate celelalte iubiri  bune pe care le-am enumerat până acum.

Pozele le-am luat de pe deviantart.com

Iniţial a zis aşa:

- Dă-mi şi mie puţin sticla aia de Cola..că îmi este sete!

Sticla era a mea, cumpărată de mine. I-am pasat sticla, nu am zis nimic. Mi-am scos din punguţă  bomba calorică de pljeskavica, fără să mă uit la ea sau să o întreb dacă doreşte ( nu prea îmi place să împart mâncare cu străinii)  şi am început să mănânc. Atunci zice fata:

- Sper că ai ceva cu ciocolată acolo!

Iar eu răutăcioasă:

-Nu, nu este nimic cu ciocolată!

Mai trec două minute şi din nou:

-Nu te supăra, nu ai cumva o ţigară?

Şi apoi, parcă s-a oprit timpul în loc, mi-a căzut lumea în cap, ştiam că am ţigări la mine, că atunci când cineva îmi cere ceva dau fără să îmi pară rău, dar că şi cele mai mari regrete ale mele faţă de mine sunt că lumea mă ia uneori de proastă. Şi am răspuns:

- Am, dar nu pot să îţi dau. Pentru că este ultimul pachet..

Ce-i drept, poate cam multă sinceritate, sau cam dur spus. Fata s-a bosumflat şi a plecat în altă cameră, iar eu am rămas cu Ionu şi am început Teoria Regretelor. Că ar fi trebuit să îi dau, că am fost măgăriţă, că să-şi cumpere şi ea, că eu nu prea am spus NU. Şi ar fi cazul să încep să o fac din când în când.

Nu facem judecăţi de valoare şi nici dezvăluiri şocante ale locului de baştină al fetei din povestea mea, ci morala este cel puţin pentru mine că uneori trebuie să ştii să spui şi nu. 

Ordinea pozelor este aleatoare, şi pentru că m-aţi ajutat cu asta m-am gândit să şi votăm, cel mai frumos aragaz, al cărui stăpân-stăpână va merge cu mine la un film. Nu că aş fi amatoare de concursuri sau de comercial, dar mi se pare normal să recompensez cumva acei oameni care ştiu şi cred că eu nu pierd vremea făcând toate aceste lucruri  şi mai ales pe cei care mă citesc şi dau feed-back :)

Aşadar …să înceapă competiţia :

Primul meu aragaz a venit tocmai din State şi a fost trimis de către Cristina, colega mea din clasa 1, care iniţial a fost mirată de request-ul meu, dar a urmat întocmai instrucţiunile şi în câteva minute a trimis poza:

Cel de-al doilea este aragazul  de la Bogdan..care mi-a scris un mail foarte frumos: Draga Oitza uluitoare, Minuneaza-te de aragazul meu!” :

Numărul trei vine de la oamenii mei dragi, Dora, Sisu’şi Cumnatu’, de care trebuie să recunosc că m-am cam rugat ca să îl obţin:)))ştiu despre el că Sisu îl foloseşte des ca să gătească fel de fel de bucate gustoase:

Cel de-al patrulea este al Claudiei, poza am făcut-o eu la ziua dânsei. Mi-a povestit mai apoi că îl are de la străbunica ei, care a murit la vârsta de 85 de ani după ce afumat o viaţă întreagă Carpaţi fără filtru şi a citit multe cărţi. P.S.a murit la vârsta aia de moarte bună )

Numărul cinci este cel trimis de Alex, printre cei mai de seamă comentatori ai blogului meu, atât online, cât şi offline, atunci când îi fac capul calendar :

Următorul aragaz a venit tocmai de la Ghilad, de la prietenul meu bun Marius, care a fost de altfel ferm pe poziţie şi l-a trimis chiar în noaptea post-ului. A fost tare drăguţ în exprimarea de pe mail „Sper sa te ajute la colectia ta de aragazuri. Succes”. La fel şi ţie Marius:)

Mai apoi am găsit poza pe care am făcut-o la Ionuţ atunci când l-am vizitat de Crăciun. Aragazul nu este de fapt al lui, căci el stă în chirie la altcineva:)) Poza a ieşit un pic mişcată din vina mea, dar mie îmi este drag, pentru că acelaşi model l-am avut şi eu:

Cel mai vechi aragaz a venit de la Manu. Este un aragaz deosebit, fratele ei ar zice că are 200 de ani, iar cei de la Gaz au spus că nu au mai vazut aşa ceva. Eu l-am văzut prima oară acum doi ani şi m-am minunat . Acum îl share-uiesc cu voi.

Numărul nouă este un aragaz zâmbăreţ, venit tocmai din Copenhaga:) A fost trimis de Anto..şi preluat de pe pagina noastră de Insomniaci :

Surorica mea dragă  s-a conformat de asemenea, şi a trimis două poze, unul cu aragazul lor:

Celălalt al Mirunicii, care face mâncare de castane în timpul ei de joacă:)

Andreea, cititoarea mea fidelă a trimis de asemenea aragazul ei şi al lu’ Flo, în care se oglindeşte frumos un scăunel:)

Tot de departe a venit şi următorul aragaz, cel mai modern de altfel. Jenny a reuşit până la urmă să îl trimită, tocmai de la Paris.

Următorul aragaz este cel al lui Riki, curat ca lacrima, pe care se găteşte foarte bine mâncare chinezească sau alte feluri despre care aţi fi surprinşi că sunt făcute de un bărbat:

Penultimul, dar nu cel din urmă, este aragazul care face ceai bun, dar din păcate va fi aruncat săptămîna viitoare:)))

Aragazul care a întârziat acest post a fost trimis de Mihai prin patru MMS-uri, pe care din păcate nu am reuşit să le deschid. Dar tot nu mă las şi am să revin cu poză:

Mai jos este poll-ul prin care timp de două săptămâni puteţi vota! 

Crescând mai mare am vrut să mă fac prinţesă. Âsta cred că a fost modelul ce mi s-a inspirat din basmele pe care le-am auzit atunci. Un model bun de altfel, care nu făcea altceva decât să stea la un castel, avea rochii multe, slugi,cunoştea un prinţ, se căsătorea, iar apoi trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi, toate astea în condiţiile în care mai erau şi putrezi de bogaţi )

Nu am ajuns….nici vânzătoare la alimentară, nici prinţesă. Când m-am făcut mare mi-am dat seama că pentru prima nu sunt sunt făcută, iar pentru a doua trebuie să ai multe-multe calităţi. La 14 ani am vrut să mă fac „artistă” , dar mi-a zis tata că şi el şi ar fi dorit să colecţioneze timbre când era copil, asta în dorinţa lui de a-l urma în carieră. Atunci l-am acuzat că nu mă lasă să fac ce vreau eu,  eram o adolescentă rebelă şi neînţeleasă, chiar ca un artist adevărat  Până la urmă m-a convins.  Am terminat  Ştiinţe Economice….iar acum lucrez cu mii şi mii de  cifre, raportări..în prima jumătate de viaţă, iar în cealaltă:

nu locuiesc într-un castel, nu am slugi, nici prinţ, putredă de bogată nu sunt )) Iar „artistă”, zic eu că am rămas. Pentru că ăsta este un dar cu care m-am născut, care mă cheamă, neobosit, chiar şi după o zi de muncă obositoare, şi mă face să scriu cu mare drag poezii, să pictez sau să meşteresc ceva în colţul meu secret de pe balcon. Azi mi-am pus aceiaşi întrebare din nou. Şi mi-am răspuns aşa:

Mi-ar plăcea să mă fac zmeu. Şi nu din ăla cu şapte capete din poveşti. Ci unul frumos şi colorat, care zboară deasupra tuturor, peste mări şi ţări, purtat de un vânticel lin, legat la capăt cu o sfoară puternică, pe care îl ţine bucuroasă în mână fetiţa de atunci…

Apăi până când să mă tot protejez? Când românul inventiv fiind, scrie despre asta pe toţi pereţii şi face ca de obicei din tânţar -> armăsar. Nefiind o nesimţită, cu siguranţă mi-aş dori să schimb şi eu ceva.

Că liderul  acestei ţări a ajuns un pamflet despre care ne permitem să scriem orice ( nu, nu îl apăr). Nu îmi place deloc nici  imaginea pe care o dă acestei ţări, de siguranţă nici nu mai vorbesc.

Îmi aduc aminte de Revoluţia din 89 din poveştile alor mei, cum că un barbat a fost omorât pe balcon în timp ce încerca să scoată nişte murături din borcan, cum am dormit în vană sau cum tata a văzut cele mai monstruase imagini ale vieţii lui, despre care îi este greu să vorbească acum.

Cum sora mea a vrut să îşi demonstreze dragostea şi să mă care într-un sac sus pe deal ca să mă ferească de “terorişti” Fiind născută în 86 nu am amintiri deloc clare de atunci. Oraşul meu este locul de unde a pornit totul ;oamenii ieşeaude la fabrică doi câte doi de frică. Nu prea aveai voie să vorbeşti dar acum oricine este liber să spună orice. Nu ştiu însă dacă toate astea ar trebui să mă bucure, sau din contră, să mă întristeze.

Probabil nu  aş ieşi pe stradă pentru a milita pentru libertate. Nu am votat niciodată, pentru că nu am avut pe cine să aleg. Nu fac treburi ilogice de obicei, doar ca să le fac.

Uneori mă simt ghinionistă că m-am născut aici, simt că România mă trage înapoi şi mă limitează. Că dacă ajung la spital aş putea să mor stupid, că Justiţia este ceva la voia întâmplării, sau că toată lumea este îngrozită de generaţiile ce vin, dar nimeni nu încearcă să facă nimic.

Îmi este ruşine când merg în altă ţară şi plec capul atunci când văd un cerşetor român. Scârbă de oamenii care fură. Mă simt obosită să tot încerc să schimb păreri în legătură cu poporul din care fac parte.

Poate ar trebui să schimbăm şi noi ceva la mansardă, să nu mai aşteptăm să primim mereu ceva pe gratis sau să ne auto-servim din buzunarele celor care au.

Mă tem că tot ce văd este o imagine. A unor oameni care nu ştiu exact ce vor, ci doar vor. La fel cum mă tem de violenţă, de anarhie,de faptul că s-ar putea pierde vieţi…

Acest post este doar mărturia unui om relativ-neutru…

De cele mai multe ori am aflat că oamenii nu sunt tentaţi să spună „bravo, ai făcut o treabă bună”. Nu ştiu dacă ăsta este un comportament tipic de român frustrat, sau oricine, oriunde, ar  face la fel.

Probabil fiecare dintre noi încearcă să îşi construiască o viaţă echilibrată( aşa ar fi de dorit). Şi atunci, ce legătură are asta cu ceea ce se întâmplă în curte la vecin? În loc să ne impulsioneze, să ne facă să ne dorim şi mai mult să ne atingem scopurile, ne frustrează şi ne face să căutăm fel de fel de motive..

Pentru că, parcă este mai uşor de suportat un eşec când ştii că şi ăla este în oală cu tine. Şi totuşi, ştiindu-mă înconjurată de o ceată de lupi cum ar trebui să mă comport sau să mă feresc de ei?

Ideea acestui post mi-a venit după ce am văzut că o prietenă de a mea se căsătoreşte, iar lumea bună comentează:” mă bucur pentru voi..se pare că toată lumea în jurul meu se căsătoreşte, numai eu nu am cu cine”.

Apăi stimate domn frustrat, eu zic să te închizi în camera ta şi să plângi acolo cu zilele, şi să aştepţi, că poate cine ştie? Într-o bună zi o să bată la uşă un fotomodel să te ceară de bărbat pentru că eşti un papă-lapte! Unde este domnule bărbăţia?

Cum se poate să fim ciudoşi pe apropiaţii noştri când viaţa lor se schimbă în bine?

Cum putem să mai avem tupeul să mai facem şi publică treaba asta?

„The one” nu va veni niciodată să bată la uşă şi să îţi spună cât de minunat eşti!Nici nu îţi va observa calităţile din umbră..Doar o rabdare de fier te va face să aştepţi pe cel sau cea care te merită şi pe care o meriţi. Cine nu învaţă asta, va asista peste câţiva ani la propria sentinţă de divorţ.

În concluzie, eu cred că lucrurile bune se lasă aşteptate. Mai cred că nu apar din senin şi perfecţiunea nu există.

Până să ajungem să ne uităm în curtea vecinului, să vedem ce mai face capra lui, hai să aruncăm un ochi în a noastră şi să încercăm să facem puţină curăţenie!

Altfel, toate astea nu ne vor face decât nişte frustraţi ai societăţii.

Nu am nici o pretenţie la poză, să fie cum vreţi voi, iar dacă vreţi să spuneţi şi câteva cuvinte despre el, feel free:). Adresa de e-mail o găsiţi la contact.

Sunt curioasă câte am să adun:D Mulţumesc!

De-a lungul timpului am întâlnit taximetrişti beţi, neatenţi, hoţi, vitezomani, profesori şi multe alte categorii de care nu îmi aduc aminte acum. Este de-a dreptul memorabil un domn care deşi era în capatul celălalt al oraşului, prelua mereu comanda şi mă punea să îl aştept câte douăzeci de minute. După care îşi cerea scuze, şi mă căra până acasă pe un drum de 4 minute, în acorduri de Lady in Red şi ocheade în oglindă ca să vadă ce fac.:))

Având în vedere că eu în unele zile sunt foarte vorbăreaţă, uneori mă întind cu ei şi la poveşti. De genul : ce liber e oraşul, ce agomerat e oraşul, ce nicicum e oraşul, plouă, îmi este cald, aici , aici , aici, asta pentru că de cele mai multe ori ei vorbesc la telefon. 

Pe lângă conştientizarea faptului că mereu mă urc în taxi pe partea opusă celei care va trebui să cobor, zilele trecute m-am gândit aşa? Cine sunt nevestele taximetriştilor? Acele femei din umbră care se trezesc parcă mereu atunci când sunt  sunate, indiferent de oră. Acele femei cu care nu te prea întâlneşti (cel puţin eu nu m-am întâlnit în viaţa mea cu o gagică de taximetrist). Acele doamne care, atunci când noi dormim noaptea, suspină singure sub plapumă, după bărbatul ce tocmai a intrat pă tură. De aia dorm în restul zilei ) Există oare ele cu adevărat în realitate sau este o poveste taximetricească cu Fata Morgana? Toate aceste curiozităţi mi-au fost stârnite şi din cauza dialogurilor pe care le-am auzit : “nu pot să stau mult”, “ce faci prinţi?”,”vorbim când ajung”, “unde ne-am înţeles”, “mă doare la salată”…

Dincolo de cel mai cumsecade dintre ei, cu care am mai stat încă cinşpe minute la poveşti după ce am ajuns la destinaţie (asta pentru că băiatul lui vroia să renunţe la şcoală, iar eu eram împotrivă), este cel mai nebun. Care era să mă omoare chiar la mine pe stradă. În timp ce conducea, într-una din zilele mele norocoase, cu 80 şi ceva la oră pe o străduţă lăturalnică. Cred că ăla sigur nu avea nevastă, sau avea, dar a vrut să scape….

Ce am scris mai sus este un pamflet….asta ca să nu se supere nimeni:)

Tot aşa îmi plac mult porţile. Pentru că mie mi se pare că fiecare uşă sau poartă are povestea ei. După fiecare se ascund curţi în care se joacă copiii sau grădini în care şed bătrânii şi se odihnesc. Proiectul “şapte porţi” a început când mă plimbam pe Cheile Nerei. Este un loc în care timpul stă în loc, plin de istorie, de lucruri vechi şi frumoase care spun poveşti. Vă las pe voi să vi le imaginaţi din cele ce urmează..

Şi să alegeţi pe cea care vă place cel mai mult:)

Şi ăsta este un lucru trist.

Acum ceva vreme învăţam că dacă cineva nu te vede cum ar trebui să te vadă, adică aşa cum eşti, nu insista şi nu încerca să schimbi parereri. Astăzi scriu aici ca să mă conving pe mine că mă cunosc atât de bine, încât atunci când cineva are ceva de obiectat, pot să mă conving măcar că nu este aşa.

După o relaţie de câţiva ani care a lăsat profunde urme în sufletul meu, atât de profunde încât o privesc acum ca pe un divorţ, după câţiva ani în care am muncit ca să ajung unde sunt, făcând uneori şi lucruri mai puţin plăcute ( nu va gândiţi la ce nu trebuie), după oameni mulţi pe care i-am cunoscut şi înţeles, după stat prin spitale, pierdut oameni dragi… după eşecuri şi împliniri, văd viaţa asta ca pe ceva mult mai complex. 

P.S.: nu sunt o femeie frustrată, ci doar una care ştie foarte bine ce vrea…:)iar restul nu mai contează..