Cu toţii am auzit întrebarea undeva , de demult, fie de la mama, tata sau educatoarea de la grădiniţă. Eu când eram mică, am vrut să mă fac asemeni majorităţii fetelor, fie doctoriţă, datorită spiritului meu altruist aparte, fie vânzătoare la magazin. A doua opţiune nu o înţeleg  nici acum prea bine ))

Crescând mai mare am vrut să mă fac prinţesă. Âsta cred că a fost modelul ce mi s-a inspirat din basmele pe care le-am auzit atunci. Un model bun de altfel, care nu făcea altceva decât să stea la un castel, avea rochii multe, slugi,cunoştea un prinţ, se căsătorea, iar apoi trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi, toate astea în condiţiile în care mai erau şi putrezi de bogaţi )

Nu am ajuns….nici vânzătoare la alimentară, nici prinţesă. Când m-am făcut mare mi-am dat seama că pentru prima nu sunt sunt făcută, iar pentru a doua trebuie să ai multe-multe calităţi. La 14 ani am vrut să mă fac „artistă” , dar mi-a zis tata că şi el şi ar fi dorit să colecţioneze timbre când era copil, asta în dorinţa lui de a-l urma în carieră. Atunci l-am acuzat că nu mă lasă să fac ce vreau eu,  eram o adolescentă rebelă şi neînţeleasă, chiar ca un artist adevărat  Până la urmă m-a convins.  Am terminat  Ştiinţe Economice….iar acum lucrez cu mii şi mii de  cifre, raportări..în prima jumătate de viaţă, iar în cealaltă:

nu locuiesc într-un castel, nu am slugi, nici prinţ, putredă de bogată nu sunt )) Iar „artistă”, zic eu că am rămas. Pentru că ăsta este un dar cu care m-am născut, care mă cheamă, neobosit, chiar şi după o zi de muncă obositoare, şi mă face să scriu cu mare drag poezii, să pictez sau să meşteresc ceva în colţul meu secret de pe balcon. Azi mi-am pus aceiaşi întrebare din nou. Şi mi-am răspuns aşa:

Mi-ar plăcea să mă fac zmeu. Şi nu din ăla cu şapte capete din poveşti. Ci unul frumos şi colorat, care zboară deasupra tuturor, peste mări şi ţări, purtat de un vânticel lin, legat la capăt cu o sfoară puternică, pe care îl ţine bucuroasă în mână fetiţa de atunci…