In urma mea fugeau oameni..oameni multi, toti oamenii pe care mi-i doream in urma mea. Era noapte si eu ma intorceam, curioasa, era zi si eu citeam texte ca un scolar cuminte.
Era vara si tu nu veneai..Ma intorceam acasa, si cainii se intorceau de la vanatoare impreuna cu mine.
Pe marginea vazduhului din Lumea sufletului stateam si ma uitam la ei.O lume mare si straina mie. Singurul lucru de care nu se poate atinge aceasta lume este lumea mea. Si poate pentru ca eu am creat-o si pentru ca acolo, in abisul meu multicolor toata realitatea este formata din vise.
Casa mirosea a mar si a fericire. Eu , casa, imi imaginam ca mananc, eu, imi imaginam ca lumea este din mine, si ca proiectia mea acolo este mai mult decat un fir de nisip.
Catre seara ochii mei s-au dus la fereastra , pe strada nu erau decat ei, copiii. Caci am uitat sa spun, lumea mea este formata din copii. Si atat !
Copiii stateau in cercuri mari si se invarteau fredonand cantecele cu cirese. Ei trebuiau sa prinda fulgi de zapada, pe care alti copii ii cerneau de deasupra. Ce pueril ! Nu exista nici un castig acolo, ei se invarteau, iar si iar, si cand terminau de prins toti fulgii de nea se adunau pentru ca face oameni de zapada pe post de parinti.
Ningea in infinit, si eu stateam acolo, in globuletul meu cu copiii !
