Acum stiu ca nu am cum sa mai dau inapoi. Intr-un fel curiozitatea ma indeamna sa ma urc..teama este mai mare..ma gandesc ca ar fi pacat sa mor duminica…si totusi ma inarmez cu mult curaj si pornesc spre aeroport..la urma urmei , as putea sa mor si in masina…si dupa procedeul de “check-in ” imi iau ramas bun de la cei dragi, gandindu-ma ca poate e ultima oara cand ii vad..si pornesc cu un curaj aproape mort spre locul de imbarcare..aici, fete ciudate care asteapta parca sa ajunga undeva…si, zaresc pista…si atunci ma apuca si starea de groaza….ma prefac ca sunt bucuroasa…ma urc ca toti ceilalti in asa-numitul autobuz…si ma simt ca la Judecata de Apoi..in jumatate de minut ma pomenesc langa “el”..cateva domnisoare dragute imi ureaza bun-venit;eu ma gandesc sa fug inapoi..numar randurile de scaune, sunt bine documentata..si ma asez…si astept….si ma gandesc.. ma gandesc ca am uitat sa-mi iau ramas bun de la porcusori…dar ce ma conteaza? sunt doar niste animale…apoi, ma consolez, in timp ce domnisoara stewardesa incepe sa arate muta unde este masca de oxigen, exit-urile (la ce am nevoie de ele), cum sa punem centura etc.. ma gandesc ca o sa fie bine…si “preparing for departure”… ma uit la gemulet, spun tata nostru…si el porneste …incet … acceptabil de incet:) ..apoi se opreste brusc.. si atunci ma sperie… si..dintr-o data porneste, cu o viteza mare mare mare..si picioarele mele sunt moi, si adrenalina e maxima…. si deodata se desprinde de sol…si ma lasa pe spate…indraznesc sa ma uit pe geam… casutele sunt mici…mici…nu sunt cum mi-am imaginat eu 
oamenii nu se mai vad … si zbor..tot mai sus… si casele nu se mai vad deloc:) in nori totul este alb…de un alb edenic…atunci incep sa ma gandesc ca nu e chiar asa rau cum credeam, desi ceasul arata tot si un sfert…astept sa ajung… ma uit din nou la ceas..ma uit din nou pe geam…studiind constincioasa aripile avionului, si cautand innebunita posibile defecte ale fuselajului..
si..”preparing for landing”… procedeul este invers:)…ma dor urechile..dar, ce mai conteaza 
si coboram, coboram…tot mai jos, tot mai aproape…momentul aterizarii este pentru mine ceva diafan…mi se ia un bolovan de pe inima ca simt cum rotile se izbesc de pamant….si am ajuns…si lumea e bucuroasa, la fel si eu..eu sunt mai bucuroasa ca ei:)…zborul asta a fost un bun prilej de a ma gandi la ce am facut eu cu viata mea…la ce as mai avea de facut:) la cat de sigur e un avion…la ce imi este scris…la faptul ca vroiam inapoi acasa…. concluzia este ca Dumnezeu ne vede mici de acolo de sus… atat de mici… parca inexistenti…nu cred ca mi-as dori sa fiu pasare..nici in burta ei 
